„S-a scris destul si dulceag despre utopia omului-inger. Emil Brumaru prefera blasfemia ingerului-om. Dar e oare vorba, intr-adevar, de o blasfemie? Poate poetul, care nu gindeste in concepte, ci «in fluturi», sa faca vreun rau puritatii? Poate fi «nerusinata» pasiunea sa pentru lumea creata, in speta pentru jumatatea feminina a creatiei, cata vreme ea culmineaza in bucurie supra-mundana, veneratie si simt al miracolului? Poate harul sa fie vulgar? Versurile lui Emil Brumaru imi dau, intotdeauna, o tonica certitudine: certitudinea ca trupul, cu splendorile si mizeriile lui, e facut, impreuna cu lumea insasi, sa fie salvat prin frumusete; cu alte cuvinte, ca trupul e ingaduit, mai mult decat credem, de ostirile ceresti. Nu stiu daca Emil Brumaru va ajunge in Rai, dar sunt sigur ca i se va da voie sa contemple, ca expert, voluptatile lui, fie si privind pe gaura cheii...“ (Andrei PLESU)„Interesant mi se pare ca aceasta poezie a concretului, cu sugestii olfactive si tactile, este, in acelasi timp, si o poezie a suavului dematerializat, a efluviilor celor mai subtile. Ingerii ratacesc printre legume.“ (Nicolae MANOLESCU)
„Acest inger e parca o intrupare diafana a copilariei insesi. Totul e moale, usor, parfumat, facut dintr-o substanta plutitoare, intre fum si puf, reactualizind acea senzatie particulara, complexa, inefabila pe care i-o da copilului leganarea sitei prin care se cerne faina matasoasa. Semnificativ e faptul ca ingerul «vibreaza» intre lucruri, «fara sa vada, fara sa auda», infiorat numai de mireasma dureroasa a unui crin.“ (Matei CALINESCU)
„Intr-un sens mai adanc, franciscanismul absolut (facandu-si frate pana si melcii, furnicile sau paianjenii) implica angelismul. Mesagerii celesti devin prezente intelese de la sine intr-o lume a moliciunilor, blandetilor si suavitatilor. Ca ingerii lui Brumaru se lasa atrasi in pacat de fiicele oamenilor nu trebuie sa ne mire. Ei au avut aceasta aplecare de la facerea lumii, conform ereziei catare (v. Geneza 6, 1). In plus practica un erotism de o nerusinare paradiziaca. E o zbenguiala voioasa si inocenta a unor trupuri goale, bucalate si roze de copii cu aripi albe, pufoase, asa cum o figureaza imageria celesta traditionala. Necenzurandu-si nici el libidoul, lasandu-l sa-si manifeste senin impulsurile dintr-o faza infantila, poetul este la randul lui un «inger» - cum o afirma adesea. Fireste, aceasta natura aparte i-o dau si alte insusiri.“ (Ovid S. CROHMALNICEANU)
Pagini: 144
An aparitie: 2013
Format: 13x20 cm