„Indemn pe cititor sa se cufunde in lectura cartii, care nu e numai interesanta si adesea hazlie, ci si cu adevarat pasionanta.“ (Neagu DJUVARA)„In genere, fanteziile genealogice au fost tratate mai curand drept curiozitati, evocate in note marginale, pentru pitorescul lor anecdotic. Este meritul lui Filip-Lucian Iorga de a introduce subiectul cu adevarat in istorie: in istoria mentalitatilor si a reprezentarilor sociale. El arata in chip convingator ca lucrul care conteaza pana la urma nu este atat realitatea stricta a unei descendente, cat propria reprezentare a acesteia si mai ales receptarea publica. Ne aflam in fata unor strategii de legitimare, oglindind dorinta de afirmare si lupta pentru intaietate intre familiile boieresti, si nu mai putin efortul acestora de a se integra in aristocratia europeana. E in fond o preluare, si sub acest aspect, a modelului occidental, odata cu procesul de modernizare si occidentalizare declansat dupa 1800.“ (Lucian BOIA)
„Fascinanta este evolutia tipului de fabulatie genealogica. Anticii isi cautau stramosii printre zei. In Antichitatea tarzie si in Evul Mediu, devine preponderenta raportarea la Antichitatea propriu-zisa. In epoca moderna, se incerca legarea fie de inceputurile medievalitatii, fie de Antichitate. In toate cazurile, stradania de a gasi stramosi ilustri a mers mana in mana cu sarlatania, cu impostura, cu falsul. Socotesc ca prin cartea lui, Filip-Lucian Iorga pune bazele unui mod (poate chiar a unei directii) de cercetare, pentru care ea constituie o abordare preliminara, ale carei continuare si dezvoltare suntem indreptatiti sa le asteptam cu tot interesul. Cu asemenea cercetari, stiinta genealogica insasi se afla la o rascruce.“ (Stefan S. GOROVEI)
Pagini: 328
An aparitie: 2012
Format: 13x20 cm
Cuvant inainte: Neagu Djuvara
„Imi cunosc soarta. Candva se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pamant, a celei mai profunde ciocniri de constiinte, a unei decizii conjurate impotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfant pana atunci. Eu nu sunt om, eu sunt dinamita.“
Editie actualizata in 2013.
Povestea plina de suspans a unei femei care trebuie sa invete sa aiba
Desi toate tarile vecine ar avea de profitat in urma crearii unui stat
„Cu Platon incepe ceva cu totul nou: sau, cum se poate spune cu egala indreptatire, incepand cu Platon constatam ca le lipseste filozofilor un anume lucru esential, in comparatie cu cei integrati in acea Republica a Geniilor cuprinzandu-i pe cei care au trait intre Thales si Socrate. Cine vrea sa formuleze o apreciere defavorabila despre acesti maestri vechi ii poate socoti unilaterali, iar pe epigonii lor, in frunte cu Platon, multilaterali. Mai corect si mai onest ar fi sa-i intelegem pe acestia din urma ca fiind niste caractere hibride ale filozofiei, si pe cei dintai ca fiind tipurile pure.“
Culegere de acte normative dupa documente oficiale.
„Pentru forta morala cu care a continuat marea traditie a literaturii ruse.“ (Motivatia juriului Premiului Nobel)
Romanele lui Martin Suter sunt traduse in peste douazeci de limbi.
Valsul florilor este povestea emotionanta a pasiunii obsesive pentru dans. Hoshie, Suzuko si Nanjō au crescut in spiritul sacrificarii personale in numele unui scop mai inalt, cel artistic. Personajele povestirii sunt prinse ca intr-un dans al vietii, uneori hieratic si spectaculos, alteori morbid si frizand pierderea luciditatii, pentru ca, la final, disciplina de fier a acestei arte, reflectate asupra personalitatii fiecaruia, sa-si spuna cuvantul. Avand frumusetea echivoca si enigmatica a stampelor lui Hiroshige, maestrul peisajului nipon, Un sir de copaci dezvaluie, dincolo de metafora inexplicabilei desfrunziri a unor arbori de ginkgo, drama din sanul unei familii. Prima zapada pe Fuji relateaza intalnirea dureroasa a unui cuplu despartit de mult, care a trecut, separat, prin tragedia celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar si printr-o serie de drame personale. Tacerea, una dintre cele mai acute proze ale volumului, e o poveste-in-poveste, despre pasiunea pentru scris si consecintele, uneori dramatice, ale acesteia, iar Norii de dimineata surprinde dragostea unei eleve pentru profesoara sa de literatura japoneza. Povestirile din volum au, in ciuda dimensiunilor reduse, calitatile stilistice ale unor capodopere, in care fiecare cuvant are forta de a evoca un intreg univers.
“Sunt atins de un rau ciudat, pe care psihiatria inca nu l-a clasificat, un rau a carui sursa o cunosc cu exactitate si care dureaza din adolescenta, in pofida tuturor eforturilor de a scapa de el. In fata tacerii mirate a interlocutorilor mei, acestui rau i-am dat un nume. Dupa multa gandire, negasind ceva mai potrivit, i-am spus: sindromul Enigma.”
"Numai rusii au aceasta dimensiune a spatiului infinit, a tinutului astuia intins acoperit de zapada, de zapezile astea care cad mereu, care astupa si bune, si rele, si vieti, si moarte, si sange, si dragoste, si piane, si compozitii, si tot. Am citit cu mare placere, cu o profunda bucurie Muzica unei vieti. O muzica pe care am auzit-o si eu, pe care multi dintre noi au trait-o. Muzica unei vieti pe care inca nu am uitat-o, pe care inca ne-o amintim si care, intr-un fel, inca ne mai determina destinul, existenta. Nuvela aceasta este absolut cutremuratoare si o recomand din tot sufletul tuturor celor care vor sa ia cunostinta de o opera deosebita." 
„Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca oameni intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.“ (Andrei PLESU)
Pascal Quignard s-a nascut in 1948 la Verneuil-sur-Avre. Dupa studii de filozofie, preda aceasta disciplina la Universitatea din Vincennes si la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociale. Personalitate complexa si nonconformista, Quignard este cofondator al festivalului de opera si teatru baroc de la Versailles si a facut parte, pentru o vreme, din comitetul de lectura al Editurii Gallimard.
Cuprins:
„Inegalabila prin atmosfera castelana decadent-lugubra, prin sugestia subteranului, a claustrarii si damnarii, prin misterul maladiv al celor doi gemeni spectrali, dar si prin eleganta intunecata a limbajului - nu ascultati acest audiobook noaptea! -, capodopera lui E.A. Poe a inspirat, printre altele, cea mai misterioasa proza din literatura romana. Frumusetea stilistica a inclasabilului text «Veghea lui Roderick Usher» scris de poetul Ion Barbu, fan declarat al lui E.A. Poe, este egalata doar de perfectul ei ermetism."(Marius Chivu) Prabusirea Casei Usher este una dintre cele mai ecranizate bucati literare – in orice caz cea care a tentat cel mai mult cineastii – dintre toate povestirile lui Poe... Exista cel putin o duzina de ecranizari, cea mai impresionanta ramanand cea mai veche (din 1928), cea a francezului Jean Epstein, scenarizata de regizor impreuna cu Luis Bunuel si filmata de un operator pe nume Georges Lucas (!). Cinefilii romani au putut-o (re)vedea in 2008, la Festivalul Transilvania, intr-o proiectie in aer liber cu acompaniamentul live al ansamblului Einuiea (filmul fiind, desigur, mut). La drept vorbind, atmosfera povestirii se preteaza cel mai bine unei versiuni mut-expresioniste, alb-negru, cu putinele dialoguri ilustrate prin inserturi. In acelasi an (unul extrem de fertil pentru capodopere, atunci realizandu-se cateva titluri care au marcat o data in istoria cinematografului - cum ar fi Vantul lui Sjostrom, Patimile Ioanei d’Arc al lui Dreyer si Cainele andaluz al lui Bunuel si Dali), americanii Watson & Webber incercau o versiune la fel de expresionista, dar scurta, fara inserturi si plasata in anii ‘20, ce poate fi vazuta pe YouTube. In 1949 un regizor uitat (a facut doar trei filme), britanic cu nume rusesc (Ivan Barnett), a realizat – se pare – cea mai fidela adaptare a povestirii lui Poe (pe care a si produs-o). Americanul Roger Corman avea sa inceapa – la randul sau – mai multe ecranizari dupa texte de Poe, printre care aceasta (prima, din 1960), cu inegalabilul Vincent Price in rolul lui Roderick Usher. Filmul (in culori) a fost un succes de public si de critica, relansand – practic – carierele amandurora si consacrandu-l pe Corman ca un maestru absolut al filmului de groaza. Intre mai multe versiuni pentru televiziune si altele pentru marele ecran (cea mai recenta datand din 2008) se detaseaza singura animatie de pana acum, datorata marelui cineast ceh Jan Svankmajer. Dateaza din 1980, dureaza numai 15 minute si este rodul intalnirii pe masa de disectie numita ecran a imaginatiei gotice a lui Poe si a celei suprarealiste a lui Svankmajer.“ (Alex. Leo Serban) 
Fiecare fapta a noastra, buna sau rea, se revarsa in lume in valuri concentrice, atingand iremediabil vietile altora. Un act necugetat – falsificarea unui cupon de catre doi scolari – atrage dupa sine o serie de evenimente dezastruoase, care se inlantuie inexorabil potrivit legii cauzei si efectului: coruptie, ruina si moarte. 
Faceti cunostinta cu Akaki Akakievici, cel mai marunt functionar din lume, fara ambitii, fara dorinte, caruia o intamplare extraordinara ii da viata peste cap: mantaua sa veche nu poate fi reparata; trebuie, chiar trebuie sa-si faca una noua. Nu pare un fapt neobisnuit, dar pentru Akaki Akakievici este. Si cate alte intamplari neasteptate pornesc de aici, tocmai cand credeam ca nu ne mai mira nimic! “Se deprinse sa nu mai manance nimic seara, avea in schimb imbelsugata hrana spirituala gandindu-se necontenit la viitoarea manta. Si se parea ca viata i se umpluse deodata, parca s-ar fi insurat si ar fi avut langa el o fiinta placuta pentru a-si continua impreuna cu dansa calea vietii, si fiinta aceasta nu era alta decat mantaua viitoare, gros vatuita cu captuseala tare fara de moarte. Deveni mai vioi, ca omul cu rost, hotarat in viata. De pe fata lui, din faptele lui, disparura sovaielile si indoiala, in ochi ii sclipea ca o flacara, in minte ii scaparau cele mai indraznete idei: ce-ar fi sa-i pun la guler o blana de dihor...” Mantaua, N. V. Gogol
„Doua idei fixe nu pot sta concomitent laolalta in mintea omului, asa dupa cum doua corpuri nu pot ocupa acelasi loc in spatiu, in acelasi timp. Trei, sapte si asul alungara repede chipul batranei moarte din inchipuirea lui Hermann. Trei, sapte si asul nu-i ieseau din minte si-i reveneau mereu pe buze. Cand vedea o fata tanara, spunea: Cat e de zvelta!... Un adevarat trei de cupa. Daca era intrebat cat e ceasul, raspundea: Sapte fara cinci minute. Toti barbatii burduhanosi ii reaminteau de as. Trei, sapte si asul il insoteau in somn, luand diferite infatisari. Trei inflorea in fata lui ca o grandiflora involta, sapte i se infatisa ca o poarta gotica, iar asul ca un paianjen imens."(Dama de pica)